„Ce mi-a placut la nunta de ieri?” Ne punem mereu aceasta intrebare in urmatoarele 24 de ore dupa ce fotografiem o nunta si notam undeva raspunsurile, pentru ca atunci sunt cele mai proaspete amintirile. Si, ca de obicei, la fiecare eveniment gasim mai multe lucruri care ne-au placut, detalii care ne-au impresionat placut si impresii care merita retinute. Si tot de obicei, exista un moment care se ridica deasupra tuturor celorlalte, care ne-a impresionat atat de mult incat nu e nevoie sa-l notam pentru ca ni-l vom aminti oricum. Ni-l vom aminti nu doar peste cateva saptamani cand facem postarea pe blog, ci si peste 1 an, 2 ani…5 ani. Asa ca, avand in vedere ca nu imi doresc sa fie o postare cu multe cuvinte, o sa va spun ca la nunta de pe 1 iunie am apreciat minutiozitatea si pasiunea pe care le-a pus mireasa in organizarea fiecarui detaliu al evenimentului, am admirat rabdarea si calmul lui Mihai, grija pe care amandoi le-au purtat-o absolut tuturor, indiferent ca erau invitati sau staff si am zambit incantati de emotia cu care Andreea a anticipat fiecare moment al zilei si am admirat un dans pus la punct perfect si cu care i-au surprins pe toti. Insa dintre toate momentele asta frumoase, a iesit in evidenta si ne-a impresionat cel mai mult…ceremonia slujbei de cununie. N-am mai vazut atat de multa emotie niciodata si nu vom uita vreodata momentul predicii de final, care a fost si punctul culminant.

V-ati intrebat vreodata care este impactul pe care vreti sa-l aveti asupra lumii care va inconjoara? Care este „amprenta” voastra sau ce va motiveaza sa faceti ceea ce faceti? Alegi te dedici unei pasiuni pentru ca este cool, pentru ca iti rotunjeste veniturile sau sau pentru ca, in afara de motivele astea, simti ca ceea ce faci poate aduce valoare in viata celorlalti? Fotografia in general si fotografia de nunta in particular ne ofera si aceasta ultima si extraordinara satisfactie. Fotografiile evoca oameni foarte importanti din viata noastra si ne ajuta sa „retraim” momente irepetabile, atat de frumoase si de fericite. Fotografiile nu sunt valoroase a doua zi dupa eveniment ci mult …mult timp dupa. Unul dintre motivele pentru care se intampla asta este acela ca de cele mai multe ori ne raportam la cei dragi ca fiind mereu acolo, “we take them for granted”, ca si cum am trai cu totii cat muntii Carpati. Dar atunci cand viata ne ia prin surprindere de (prea) multe ori si nu urmeaza intotdeauna “logica” asta a noastra, fotografiile vor ramane mereu acolo sa ne aminteasca de clipele extraordinare si importante pe care le-am trait alaturi de oameni pe care ii iubim.

Imi place sa-mi las mintea sa zboare si sa-mi imaginez ce se va intampla peste ani cu fotografiile pe care le facem unor oameni sau altora: unele vor fi inramate, altele vor fi uitate pe un hard-disk, poate ca altele pastrate cu grija intr-un album vor fi scoase la lumina din cand in cand si aratate cu bucurie. Astazi imi imaginez ca intr-o buna zi, nu foarte indepartata, un copil cu obrajii bucalati se va uita cu ochii mari la fotografiile din slideshow-ul de la finalul acestei postari si isi va intreba inocent mamica al carei par ondulat l-a mostenit: „- Tu si cu tati sunteti in poza asta din parc, mami?” „- Da, iubire, noi suntem.” „- Si aici cine sunt?” „- Sunt bunicul si bunica, puiule!”